1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Nimic de pierdut, nimic de câștigat

VIRTUȚILE PRIETENIEI. În dimineața zilei de 4 ianuarie 1989 mi-a telefonat Constantin Mitea, șeful presei de partid și de stat, principal consilier al lui Nicolae Ceaușescu în materie de prezențe în mass-media a Cuplului prezidențial. De altfel, în pauza dintre două ședințe din 3 ianuarie, după primirea instrucțiunilor direct de la Nicolae Ceaușescu, Mitea a fost chemat de Elena Ceaușescu pentru „indicații suplimentare”. Cele două ședințe fuseseră consacrate „defalcării” planului pe primul trimestru, operațiune amânată, deoarece, la finalul anului precedent, liderul suprem dăduse „peste cap” toată treaba comisă de multe luni de-a rândul de Comitetul de Stat al Planificării (CSP).

Între biroul în care lucram (camera 200, etajul 11 din blocul-turn al TVR) și biroul lui Constantin Mitea de la sediul CC al PCR funcționa așa-numitul telefon Siemens, respectiv o legătură directă care permitea comunicarea cu operativă cu principala Redacție a Radioteleviziunii, cea de actualități.

În esență, Costică (imediat voi preciza de ce mă tutuiam cu importantul șef) mi-a spus că „există” (aceasta era formula impersonală când venea vorba despre starea de spirit la cel mai înalt nivel) „o mare nemulțumire” pe două planuri: presa (implicit TVR) face prea puțin în ceea ce privește tratarea problemelor economice, mai ales a celor legate de îndeplinirea planului la export. Mitea mi-a spus că Nicolae Ceaușescu a cerut să se organizeze imediat consfătuiri în toate ministerele și centralele industriale, precum și în marile întreprinderi, pe temele cele mai importante din economie. La 6 ianuarie urma să aibă loc la CC al PCR o întâlnire cu șefii din aceste entități, la care liderul suprem își propusese să țină o mare cuvântare. În materie de politică externă, N.C. a apreciat că presa nu prezintă suficient de cuprinzător pozițiile sale, referitoare la elemente de actualitate, dar nu doar punctual, ci în legătura lor strânsă strategică, mai ales în ceea ce privește „soarta” socialismului pe plan mondial. Costică m-a întrebat: „E clară… încurcătura?”. Nici că se putea ceva mai clar!

De ce Constantin Mitea mi se adresa mie, care reprezentam „a cincea roată de la căruță” în ierarhia TVR? Aici intervine cuvântul prietenie.

În 1952, când după modelul sovietic – se instituise titlul de „Erou al Muncii Socialiste” (titlu acordat prima oară lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a luat decizia ca înalta distincție să fie dată unor muncitori, remarcați prin tot ceea ce caracteriza „omul nou”. Evident, aceștia aveau să facă parte din rândurile celor mai buni stahanoviști, adică ale „spărgătorilor de norme” după exemplul lui Alexei Stahanov, minerul sovietic (din Donbass) mult lăudat de Stalin. Așadar, în 1952, lui Constantin Mitea, tânăr ziarist la secția economică a ziarului „Scânteia” și mie, „ucenic” în ale gazetăriei la Radio, ne-a revenit misiunea de onoare de a descoperi un potențial candidat la titlul de „Erou al Muncii Socialiste” la Întreprinderea veterană (fosta „Lemaintrè”), cu numele de „Timpuri Noi” (astăzi, în 2024, dispărută, în locul ei s-au construit mai multe blocuri de locuințe). L-am descoperit pe strungarul Nicolae Vasu, într-adevăr un muncitor înalt calificat, inventiv, urma liceul la seral, bun vorbitor, prezentabil. L-am popularizat la „Scânteia”, la Radio, în ziarul de uzină. Pe baza relatărilor noastre, Nicolae Vasu a primit titlul de „Erou al Muncii Socialiste”. Ca efect al acelei experiențe comune, prietenia noastră a devenit tot mai strânsă. De când fusesem numit, în 1970, redactor-șef adjunct la Redacția de actualități a TVR, Mitea prefera să discute direct cu mine, deoarece circuitul ierarhic era adesea o sursă de timp pierdut și deformări frecvente, ca mai totdeauna când „indicațiile” se transmit prin mai multe verigi.

MEREU PE METEREZE. În ceea ce privește a doua componență a „indicațiilor” sunt de reamintit condițiile în care procesul de izolare internațională a României continua în ritm accelerat, Nicolae Ceaușescu dorea să folosească fiecare prilej, mare sau mic), pentru a demonstra că este „tare pe poziție”, că nu se lasă intimidat de nimeni, că mai reprezintă CINEVA și CEVA pe arena mondială. Un asemenea prilej avea să fie Conferința de la Paris pe tema interzicerii armelor chimice. Evenimentul (de fapt o reuniune fără o miză prea mare) a fost văzut de N.C. ca o posibilitate de a fi folosit drept tribună – cu o foarte mare vizibilitate – de la care să se exprime punctul său de vedere , evident, unicat, sensibil diferit de cel al URSS și al altor state „socialiste”. Era vorba despre propunerea de a se statua obligația celor 49 de țări semnatare ale Tratatului aferent, de a considera măsurile referitoare la armele chimice drept parte a unui pachet obligatoriu de măsuri în vederea renunțării la toate armele de distrugere în masă, în primul rând; la armele nucleare. Nu este cazul acum să comentez respectiva poziție, ci doar remarc șansele ei minime de a fi adoptate la Conferința de la Paris.

În aceste circumstanțe, la 4 ianuarie ʼ89, adjunctul ministrului Afacerilor Externe, Constantin Oancea, l-a convocat la MAE pe ambasadorul sovietic la București, E.M. Tiajelnicov. Primul subiect: refuzul României de a se alinia la propunerile țărilor „frățești” privind amintita reuniune. Al doilea subiect (de fapt, adevăratul scop al primirii): relațiile bilaterale. Ce considera partea română că era prioritar, de neamânat încă din primele zile ale noului an, în ansamblul acestor relații? Citez din Nota de audiență nr. 149/ianuarie 1989, aflată în Arhiva MAE:

„Au fost prezentate, pe bază de date concrete, preluări și apariții în presa sovietică a unor știri și articole inamicale la adresa României, după diferite ziare și agenții de presă străine (engleză, iugoslavă, bulgară, ungară), subliniindu-se că o asemenea practică este contrară înțelegerilor și spiritului relațiilor de prietenie. A explica o asemenea situație prin «mai buna și ampla informare a cititorului sovietic» nu se poate lua în considerare, întrucât presa din țările socialiste, unde partidele comuniste sunt partide de guvernământ, nu trebuie să se preteze la asemenea practici (cum să acționeze? Să se recurgă la cenzură? Cu ce alte mijloace s-ar putea pune „botniță” presei? – T.B.). Și presa română ar fi putut publica, sub forma preluării, numeroase articole inamicale la adresa altor țări socialiste. Spre exemplu, preluarea a ceea ce presa greacă, iugoslavă sau turcă a publicat la adresa Bulgariei sau chiar despre răspunderea ce revine URSS ca proiectant în construirea Centralei atomo-electrice în Bulgaria la numai 5,7 kilometri de granița română fără ca partea română să fi fost consultată și fără a se ține cont de poluarea cea mai periculoasă. Dacă presa română nu a făcut acest lucru este datorită grijii deosebite pe care, în fapte și în vorbe, o acordă conducerea de partid și de stat a României relațiilor cu țările socialiste, precum și înțelegerii răspunderii ce revine presei în promovarea unor raporturi de colaborare și prietenie cu țările socialiste.”

Foarte multe dintre articolele incriminate de partea română (care – cum s-a văzut – a recurs și la un „mic” șantaj) erau consacrate situației economico-sociale a țării noastre. Ceea ce deranja în mod deosebit conducerea de la București viza publicarea de date și fapte referitoare la starea de nemulțumire a populației față de condițiile ei de trai – foame și frig, în primul rând.

„Tema” cea mai interesantă vine abia acum. În Nota de audiență se evoca poziția diplomației române „care a recomandat oficial” că nu e bine (ce credeți?!) că Silviu Brucan „a fost primit oficial în URSS, oferindu-i-se posibilitatea să se exprime public” cu privire la unele dintre temele sensibile la care m-am referit. Astfel, se constatau următoarele:

„Contrar acestor recomandări, Institutul de Economie Mondială al URSS, instituție oficială a Uniunii Sovietice, l-a primit și i-a deschis larg porțile acestui individ ca invitat oficial. În această calitate oficială a fost primit și de directorul institutului. I-au fost organizate, de asemenea, întâlniri la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist, unde au avut loc discuții și unde s-au făcut aprecieri pe probleme de conducere.”

Nu comentez acțiunea MAE, care putea fi pusă în „operă” numai și numai în urma unei decizii la cel mai înalt nivel. Remarc doar frecvența cu care a fost inclus în protest cuvântul „oficial”, și, mai ales, atenția specială acordată temelor economice la întâlnirile evocate. Cât despre Silviu Brucan voi avea mai multe de consemnat în alt episod al „serialului” de față.

Momentul 4 ianuarie 1989 a fost urmat, a doua zi, de primirea ambasadorului sovietic de Nicolae și Elena Ceaușescu (împreună) la sediul CC al PCR.

Cum a constatat – și până acum – cititorul, evit (pe cât posibil) să recurg la ipoteze. Mă rezum, de regulă, la documente, la probe care pot fi accesate relativ lesne. Așadar, când ambasadorul URSS fusese convocat, întâi de un adjunct al ministrului de Externe și, apoi, a „beneficiat” după numai 24 de ore de o primire la Cuplul prezidențial, avem îndreptățirea să constatăm că, în planul relațiilor bilaterale româno-sovietice, se înregistra ceva deosebit. Întrucât primirea a durat doar 20 de minute este de presupus că ambasadorul a prezentat un mesaj din partea conducerii sovietice (chiar și strict protocolar) cu prilejul apropiatei aniversări a zilei de naștere a Elenei Ceaușescu. Participarea ei nu se justifica altfel.

Oricum, ambele momente, cele din 4 și 5 ianuarie 1989, au readus și readuc în atenție o realitate asupra căreia va fi strict necesar să stărui. Ar fi o crasă dovadă a existenței unui deficit de obiectivitate dacă aș eluda un fapt esențial care a marcat puternic întregul an 1989, adică evoluția relațiilor româno-sovietice. Dar, ceva esențial se cere, sper, subliniat de pe acum.

Principala motivație a membrilor CPEx, atunci când s-au referit – în memoriile lor – la lipsa de acțiune nu neapărat în vederea înlăturării lui Nicolae Ceaușescu de la Putere, ci măcar pentru evitarea unor decizii în dauna poporului român, a fost „necesitatea istorică” de a face „zid” în jurul acestuia. Se afirma că numai așa contribuie efectiv, responsabil, decisiv etc. la păstrarea nealterată a independenței și suveranității României. Respectivii au pretins că au făcut concesii impardonabile, compromisuri urieșești, doar pentru o cauză vitală, supremă, cu adevărat națională. Nu comentez, deocamdată, această poziție cvasiunanimă a celor care au acceptat, fără urmă de remușcări, tot ceea ce întreprindea sau intenționa să întreprindă „cel mai iubit fiu al poporului”, de pe poziția de membri ai unor înalte foruri ale sistemului și regimului. În schimb, sunt convins că trebuie să fac – mereu și mereu – apel la istorie și să reamintesc fie și numai contextul extern în care Nicolae Ceaușescu a venit la Putere, cu trimitere tocmai la relațiile cu ștabii de la Kremlin.

Primele tatonări reciproce româno-sovietice privind politica liderilor de la București încă de la începutul perioadei post-Dej au avut loc în timpul prezenței în țara noastră a lui Anastas Mikoian, veteran sovietic, uns cu toate alifiile, pe atunci președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS (funcție echivalentă cu cea a unui șef de stat), conducătorul delegației care a participat la funeraliile celui care se aflase în fruntea României vreme de aproape două decenii. A avut convorbiri cu omologul lui, Chivu Stoica (numit președinte al Consiliului de Stat) de la care n-a aflat nimic relevant (dată fiind pauperitatea intelectuală a acestuia) și cu Ion Gheorghe Maurer (președintele Consiliului de Miniștri), un vulpoi cam de aceeași anvergură cu liderul sovietic. La discuție a participat și Gheorghe Apostol. Iată un fragment ilustrativ din stenograma conversației (25 martie 1965):

„A.I. Mikoian: În ce priveşte lupta revoluţionară şi metodele de construire a socialismului eu nu văd deosebiri mari între noi. La dv. treburile merg bine, industria se dezvoltă, agricultura la fel. Oamenii au încredere în dv. (nada a fost aruncată, iar rezultatele au apărut imediat – T.B.)

Gh. Apostol: Dacă avem păreri diferite nu înseamnă că aceasta poate aduce ştirbiri prieteniei noastre. Pentru găsirea adevărului este nevoie de discuţii.

A.I. Mikoian: Noi suntem de aceeaşi părere (pe loc, a îndreptat lucrurile spre domeniul în care era un veritabil as prin experiența omului care zeci de ani fusese ministru al Comerțului Exterior al URSS – T.B.). Dacă anumite lucruri nu le găsim în lagărul socialist, le cumpărăm din ţările occidentale. Teoria marxistă nu cere ca noi să ne limităm la lagărul socialist şi să nu facem schimb de valori materiale cu ţările capitaliste (dădea de înțeles, indirect, că aproba deschiderea României spre Occident – T.B.).

I.Gh. Maurer: Noi gândim la fel. Este adevărat că imperialiştii vor să ne despartă. Aveţi perfectă dreptate când spuneți că suntem mai tineri și avem experiență mai puțină (se referea la spusele anterioare ale lui Mikoian – T.B.), dar nu suntem într-atât lipsiți de experiență încât să nu pricepem adevărul că ei vor să ne despartă (la rândul lui, i-a întins o capcană oaspetelui. Probabil, Mikoian nu se aștepta ca tocmai Maurer, care făcuse atât de mult pentru reluarea relațiilor cu „imperialiștii”, să afirme așa ceva – T.B.).

A.I. Mikoian: Experienţa de 20 de ani pe care o aveţi e suficientă pentru a conduce ţara cu înţelepciune (evident, o apreciere, cu iz de avertisment – T.B.)

A.N. Șelepin (secretar al CC al PCUS, fost șef al KGB până în decembrie 1961 – – T.B.): Noi dispunem de toate şi nu ne trebuie decât prietenie. Dorim să înlăturăm tot ceea ce ar umbri relaţiile dintre noi. Noi nu aprobăm atitudinea care s-a manifestat la noi de a da sfaturi (aluzie la Hrusciov – T.B.). De exemplu, ce rost are să vă dăm sfaturi cum să vă însămânţaţi porumbul, când dv. aveţi o experienţă mult mai mare ca a noastră?

A.I. Mikoian: Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost un mare conducător al poporului român. El a reuşit să creeze un colectiv de conducere unit. Dv. puteţi conta pe prietenia noastră, pe solidaritatea noastră.” (Arhiva Secției de Relații Externe a CC al PCR, Dosarul nr. 9/1965).”

Cum s-ar zice, „toată lumea era mulțumită”. Cel puțin în acea fază a tatonărilor, fiecare „parte” dispunea de suficient spațiu de manevră în așa fel încât să nu supere, în acele momente, una pe cealaltă.