1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Nimeni nu e profet în țara lui

11  – 17 martie

CÂND SE COMBINA „SENINUL” CU „FULGERUL”. Am mai remarcat existența unei contraponderii tot mai puternice la propaganda oficială, și anume emisiunile în limba română ale posturilor străine de radio. În plus, se cere consemnat, din nou, că pe zone tot mai vaste ale țării se receptau programele de televiziune din țările vecine, astfel încât milioane de concetățeni își rezervau tot mai mult timp urmăririi „contrapropagandei”. Este o temă extrem de interesantă din foarte multe unghiuri de vedere care, însă, depășește obiectivele rememorărilor de față.

În primele zile ale lunii martie 1989, în calitate de persoană care beneficia zilnic de sinteze ale multor emisiuni difuzate de rețeaua audio-vizuală străină și de posibilitatea de a urmări schimburile de actualități între televiziunile membre ale INTERVIZIUNII și EUROVIZIUNII, nu am constatat lucruri deosebite (obișnuințele, rutina, comoditățile nu erau caracteristici exclusive ale propagandei autohtone) în desfășurarea atacurilor îndreptate, din exterior, spre România. Aceasta până în dimineața zilei de 10 martie 1989.

BBC (celebrul post de radio britanic) a difuzat atunci, când aproape nimeni nu se aștepta la așa ceva, „Scrisoarea deschisă adresată președintelui Nicolae Ceaușescu de șase vechi membri ai Partidului Comunist Român”. Trei dintre ei deținuseră, vreme relativ îndelungată, posturi de conducere în partid, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu și Constantin Pârvulescu, iar alți trei foști demnitari avuseseră funcții mai puțin înalte, dar importante în presă și în ministere-cheie, precum Corneliu Mănescu (fost ministru de Externe și președinte al Adunării Generale a ONU), Silviu Brucan (fost redactor șef adjunct la „Scânteia”, fost ambasador în SUA și la ONU, fost vicepreședinte al RTV) și Grigore Răceanu (mai puțin cunoscut marelui public, însă reprezentativ pentru „vechea gardă” a partidului).

BBC avea, însă, un număr relativ modest de ascultători în România. Recordul îl deținea „Europa Liberă”, care a difuzat „Scrisoarea” în seara zilei de 10 martie 1989. A doua zi, în mii și mii de locuri din țară se comenta fie deschis, fie „discret” vestea din ajun.

Despre „Scrisoarea celor șase” s-a vorbit mult și atunci, în 1989, și, mai ales, după. Este un subiect definit din comoditate sau din alte motive discutabile drept controversat; multe aspecte au rămas în zona misterelor, unii protagoniști s-au acuzat între ei de „trădare” cu prilejul anchetelor la care au fost supuși, diverși exegeți au dat interpretări contradictorii, însă orice examinare obiectivă a lucrurilor indică, fără putință de tăgadă, valabilitatea aprecierilor la adresa lui Nicolae Ceaușescu (căruia nu i se mai spunea „tovarășe”), a sistemului și regimului pe care le patrona „cu mână de fier”.

Nu voi reda întreaga „Scrisoare”, ci doar evaluările care au privit, cu precădere, economia. Astfel, după menționarea extrem de gravelor atentate la drepturile fundamentale ale omului, autorii consemnau, într-o enumerare sistematică și sintetică, următoarele:

„• Planificarea nu mai funcționează în economia română. Întrunirile Comitetului Politic Executiv sunt, toate, orientate spre trecut, cerând muncitorilor să compenseze rămânerile în urmă ale planului de anul trecut, din semestrul sau din luna trecută. Un număr crescând de fabrici duc lipsă de materii prime, de energie sau de piețe.

• Politica agricolă este, de asemenea, în haos. Măsuri administrative dure sunt luate împotriva țăranilor care, conform chiar datelor dvs., furnizează 40% din legume, 57% din fructe, 60% din lapte și 44% din carne, deși nu dispun decât de 12% din pământul arabil. Dar, bineînțeles, ceea ce predomină actualmente la țară este teama ca satul să nu fie «sistematizat» împreună cu cele 7.000 sau 8.000 amenințate să fie rase.
• În plus, dincolo de toate obiecțiile economice, culturale sau umanitare, ridicate de lumea civilizată împotriva acestui program, se pune întrebarea legitimă: de ce urbanizarea satelor, când nu puteți asigura condiții decente de viață în mediul urban, transporturi, ca să nu mai vorbim de hrană. Un guvern care cinci ierni de-a rândul este incapabil să rezolve asemenea probleme vitale pentru populație se dovedește incompetent și inapt să conducă.”.

În încheierea „Scrisorii” se făcea apel la Nicolae Ceaușescu să adopte măsuri considerate de maximă importanță și urgență, ca premisă a unui dialog cu Guvernul în vederea îndeplinirii a trei cerințe:

„1. Să declarați în mod categoric și fără echivoc că renunțați la planul de sistematizare a satelor. 2. Să restabiliți garanțiile constituționale privind drepturile cetățenilor. Acest lucru vă va permite să respectați hotărârile Conferinței de la Viena privind drepturile omului. 3. Să opriți exporturile de alimente, care pun în pericol existența biologică a națiunii noastre”.

Se pot reproșa autorilor multe omisiuni, accentul pus pe unele aspecte care nu priveau esența sistemului și regimului, însă, se cuvine să repet apăsat și următorul adevăr: meritul de a-și fi asumat toate riscurile pe care le presupunea un asemenea demers public a reprezentat un factor deosebit de important în întreținerea speranței majorității inactive politic (pasive) a populației, că este posibilă o schimbare în bine pentru o masă uriașă, profund nemulțumită de modul în care trăia. Cât despre semnatari, nicio etichetă, oricât de inspirată ar fi, nu poate să anuleze importanța fabuloaselor lor biografii, complexitatea personalității lor.

A fost necesară doar o singură zi pentru ca Nicolae Ceaușescu să-și dea seama de gravitatea excepțională a acțiunii celor șase veterani ai partidului (pe care îi cunoștea, personal, de foarte mulți ani), zi în care la Cabinetele 1 și 2 s-au vânzolit șefii de la Securitate și Interne, alți demnitari, potențiali „vinovați” de toată tărășenia cu „Scrisoarea”.

Pentru 13 martie 1989, N.C. a convocat o ședință de urgență a CPEx la care a anunțat arestarea lui Mircea Răceanu, înalt funcționar în Ministerul de Externe (fiul adoptiv al lui Grigore Răceanu, așa cum am precizat într-un episod anterior), prins în flagrant în „calitate” de spion cu îndelungate state de serviciu în slujba CIA. Apoi, s-a referit la „câțiva vechi clienți, derbedei politici declasați și moral și politic”. În această privință, nu a fost „zgârcit” cu tot felul de alte și alte „calificative”:

„Tov. Nicolae Ceaușescu: În primul rând, este vorba de Brucan. Este exclus mai demult din partid (după declarația pe care a făcut-o în legătură cu revolta muncitorească din 15 noiembrie 1987, de la Brașov; ceea ce nu reprezenta un eveniment petrecut „mai demult” – T.B.) și care este agent al serviciilor străine.

Tov. Elena Ceaușescu: Este recrutat demult de americani.

Tov. Nicolae Ceaușescu: S-a înhăitat cu Apostol, față de care am manifestat prea multă înțelegere. Aici vinovatul principal sunt eu, care am crezut că poate nu că o să se îndrepte, dar că o să-și vadă de treabă. Până la urmă, se vede că nu merită niciun fel de încredere și îngăduință. Un altul este Bârlădeanu care, în ultimii ani, se transformase în vânzător de tot felul de lucruri. Lucra cu un grup de borfași și, de mai mult timp, se află în anchetă pe problema aceasta. A apărut și Corneliu Mănescu pe care, de asemenea, îl cunoașteți.

Tov. Elena Ceaușescu: Este vulnerabil la orice.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Și au mers și la Pârvulescu. Aceștia au convenit ca, împreună, să se adreseze cu o scrisoare Președintelui României, dar trimisă Statelor Unite ale Americii, Angliei și Franței – sigur, folosind legăturile lui Brucan cu serviciile respective. Cu unii dintre ei s-a stat de vorbă la partid, cu alții la Ministerul de Interne și, până la urmă, au recunoscut că acțiunea ca atare…

Tov. Elena Ceaușescu: …este trădare.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Nici nu merită să se mai stea de vorbă pentru că acțiunea ca atare este identică cu acțiunile de trădare.

Tov. Elena Ceaușescu: Indiferent cine trădează, trădarea e trădare.

Tov. Nicolae Ceaușescu: Aceștia s-au legat cu tot ceea ce doresc agențiile străine, începând cu faptul că se cheltuiește mai mult pentru investiții și că nu ar trebui să se mai investească. Practic, toți aceștia sunt o adunătură de declasați și politic și social și moral și te întrebi cum au putut aceștia ca, la un moment dat, să ocupe niște funcții… Eu am informat acum Comitetul Politic Executiv, dar aceasta fiind încă o problemă internă nu trebuie să se discute asupra ei. Cu aceasta, tovarăși, ridicăm ședința.”

Cum s-a observat, n-a fost vorba despre niciun fel de dezbateri. N.C. anunțase, din start, că urma să prezinte o simplă „informare”. Apoi, nu a spus nimic, nici măcar un singur cuvânt, despre fondul „Scrisorii celor șase”, iar exemplul dat în legătură cu politica de investiții reprezenta doar un „mizilic”, comparativ cu restul acuzațiilor extrem de grave emise de semnatari. Nicidecum așa ceva nu se putea și nu se poate considera un act de trădare. Dar, potrivit practicilor staliniste, atât de bine însușite de Nicolae Ceaușescu, cel mai simplu și mai comod era să se caracterizeze actele de opoziție, de disidență drept „trădare de țară și de neam”.

Sunt convins că ar fi încă multe, foarte multe de spus, de cercetat în legătură cu „Scrisoarea celor șase”. În ceea ce mă privește – așa cum am procedat și în alte cazuri – mă rezum, în acest serial, la date și fapte cunoscute direct, precum și din numeroase documente de arhivă. Totodată, ca sursă de bază pentru devoalarea a ceea ce se petrecea în intimitatea actului decizional la cel mai înalt nivel, am făcut și voi face apel la literatura memorialistică, veridică, probată prin „încrucișarea” mărturiilor.

NU ERA RÂSUL LOR. Cum reacționau Ceaușeștii, nu în ședințe, ci cu puțini martori (în particular, în reședințele lor din numeroase zone ale țării) când se confruntau cu acțiuni care nu le conveneau, mai ales când era vorba despre disidenți, despre opozanți?

Mărturii prețioase ne-a oferit – și pe această temă – Silviu Curticeanu.

„Printre cei marcați în primul rând de alegerea lui Ceaușescu în fruntea partidului (în martie 1965 – T.B.) a fost Gheorghe Apostol. Așa se face că în anul 1986 sau 1987, nu mai țin minte exact, Apostol, pe atunci ambasador în Brazilia, i-a scris, pe această temă, o lungă scrisoare lui Ceaușescu.

Am asistat întâmplător la o discuție pe marginea ei, discuție care m-a surprins din mai multe puncte de vedere, în primul rând, m-au frapat îndrăzneala și tonul dur al scrisorii, Apostol aducând lui Ceaușescu, fără menajamente, acuzații grave și directe, în raport de un moment important din trecutul său, mult glorificat de istoriografia cunoscută; în al doilea rând, aproape nefiresc, acuzațiile aduse nu au provocat iritarea așteptată, ci, dimpotrivă, bună dispoziție, aș spune chiar veselie; în fine, în al treilea rând, apariția mea intempestivă nu a provocat, ca în alte cazuri, întreruperea dialogului (pe o temă oricum delicată), acesta continuând, fără să mi se acorde nici cea mai mică atenție.

În scrisoare, Apostol îi imputa lui Ceaușescu, în esență, că, la moartea lui Dej, a «uzurpat» funcția de prim-secretar al Comitetului Central al partidului.

La auzul acestei acuzații, Ceaușescu a afirmat hotărât, dar calm: «Minte! Dej nu avea dreptul să stabilească cine va fi ales în fruntea partidului!» (…)

Ca întotdeauna, Elena Ceaușescu a avut un limbaj mult mai «savant»: «porcul, bețivul, curvarul, n-a fost nimic de capul lui niciodată!». (…)

Pentru uzurparea puterii, Ceaușescu s-a folosit de relațiile sale personale cu Sălăjan, ministrul apărării, și cu Drăghici, ministrul de interne. (…)

S-a folosit în ocuparea funcției de trădarea lui Maurer, caracterizat în scrisoare, în mod repetat, ca un adevărat «escroc politic».

La această afirmație, amândoi soții au izbucnit aproape simultan, într-un prelungit și zgomotos hohot de râs, ce pentru mine, părea că nu se mai termină.

Deși explicațiile râsului, aproape isteric, pot fi multiple, nu cred că el a fost provocat numai de expresia folosită. Mai degrabă, sunt convins că, în memoria celor doi, a intervenit o suprapunere între rolul adevărat jucat de Maurer și festa ce i-au jucat-o la înlăturarea lui ulterioară din funcție”.