1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Nevoia permanentă de a revizui proprietatea termenilor

16-22 octombrie

O EXPLICAȚIE SIMPLĂ PENTRU TREBURI COMPLICATE. Mai mulți cititori mi-au adresat, încă de la primele episoade ale acestui serial, o întrebare legitimă: cum reușesc să țin minte atât de multe detalii nu numai despre propria activitate profesională, ci și despre numeroase evenimente interne și externe? Este adevărat, deseori, mi-am notat în carnețele, într-o manieră – să-i zic – cifrată fapte și date în eventualitatea apariției unor vremuri în care ar fi fost posibilă scrierea și publicarea propriilor memorii. Mă călăuzeam (și mă călăuzesc) după proverbul chinezesc: „Folosește cea mai proastă cerneală în locul celei mai bune memorii”. În același timp, prin cercetările de arhivă, am „acumulat” numeroase fișe și copii după documente inclusiv folosite în serialul de față.

Odată precizate, din nou, „izvoarele” acestui serial, m-am uitat ce am scris – în desfășurarea cronologică a amintirilor – în ziua de 16 octombrie 1989, într-o luni: „Red. ec. piețe”.

Despre ce era vorba?

Țin minte perfect ceea ce s-a întâmplat deoarece m-a interesat tema și din perspectiva preocupărilor mele în calitate de doctor în economie. În acea zi, colegii de la Redacția Emisiunilor Economice mi-au comunicat că primiseră „misiunea” să realizeze câteva reportaje mai ample despre „piața țărănească”. Mă rugau să dau dispoziție corespondenților Redacției de actualități să se ducă în câteva piețe din județe pentru a demonstra că țăranii aveau produse în cantități mai mari comparativ cu nevoile proprii de consum și că le valorificau liber în piețe, strict la prețurile de mercurial, în sprijinul populației urbane.

Nu mi-a fost greu să „descifrez” sensul indicației. Pe de o parte, se dorea să se arate, cât se poate de convingător, că în România exista libertatea comerțului, e drept, controlat doar în vederea combaterii speculei, iar pe de altă parte, că reglementările în materie țineau seama de interesele consumatorilor.

În subsidiar, se încerca să se inoculeze ideea că mult clamata „economie de piață” exista în România și sub forma comerțului practicat de țărani. La fel se proceda propagandistic și cu relatările privind vânzarea modestelor produse ale cooperației meșteșugărești.

Cu indicațiile la care mă refer se întregea tabloul preocupărilor tot mai evidente ale autorităților pentru asigurarea bunăstării poporului, temă tot mai des vehiculată în mass-media autohtonă privind acea perioadă de penurie cruntă.

În respectivul interval existau numeroase temeiuri pentru reflecții privind  „întâmplările” din alte țări socialiste în materie teoretică și practică privind transformările din economie. Bunăoară, opţiunea oficială pentru economia de piaţă s-a făcut auzită încă de ia sfârşitul lunii martie 1989, de la tribuna Congresului Deputaţilor Poporului din URSS. Să reţinem – totodată – că, în Polonia, după legalizare. sindicatul „Solidaritatea” – s-a pronunţat, la 17 aprilie 1989, pentru economia de piață, inclusiv sub consilierea lui Leszek Balcerowicz (am mai amintit de fostul celebru cercetător la Institutul de marxism-leninism din Varșovia, membru al PMUP).

Trebuie, însă, reamintit apăsat că schimbarea de sistem politic a fost analizată, pe multe feţe, aproape în acelaşi timp cu Balcerowicz, de János Kornai la unguri, de Václav Klaus la cehi. János Kornai, de pildă, chiar a gândit o schemă a schimbării de sistem, ca o opțiune clară pentru setul de valori definitoriu într-o societate liberă.

Toate acestea erau cunoscute și comentate de numeroși economiști români, unii chiar în public. Depun mărturie, între altele, cu expunerile prezentate, în Redacția de actualități TVR (la invitația mea – obiect al unor anchete, mai mult sau mai puțin discrete, ale echipei de Securitate „arondate” la Televiziune) – de profesorul Mihai Părăluță care îndeplinea, la acea dată, funcția de vicepreședinte al CSP și de cercetătorul Bogdan Teodoriu de la INCE, devenit, la 22 decembrie 1989, membru al primului Consiliu al FSN, șef al Comisiei economice (l-am cunoscut bine și am colaborat strâns în perioada postdecembristă; din păcate, s-a prăpădit în 2010).

Prin urmare, din tabloul de ansamblu pe care încerc să-l reconstitui – prin luarea în considerare a diferitelor faze ale proceselor și fenomenelor care au determinat evenimentele de la finalul anului 1989, nu pot lipsi elemente de genul celor evocate în episodul de față, fie și numai din pricina faptului că ideile nu țin seama de granițe, iar factorii schimbărilor au propria lor istorie, în strânsa conexiune a componentelor naționale și internaționale aferente.

Avem și o confirmare autohtonă (dacă vreți, indirectă) a creșterii în amploare și profunzime a ecoului mișcărilor de idei referitoare la iluzoria posibilitate de reformare a socialismului real. Este vorba despre evidenta înmulțire a reacțiilor lui Nicolae Ceaușescu, înregistrate atât în spațiul public, cât și în reuniunile din spatele ușilor capitonate, la „devierile inadmisibile de la ținta concretă a socialismului științific”.

CRITERIUL „FUNDAMENTAL”. Pentru cei care n-au trăit în România anilor ʼ80 din secolul trecut este imposibil de imaginat ce a însemnat carnea (ca aliment) în viața cotidiană a milioane de oameni. Dacă era să se identifice un „indicator” sintetic, dintre cei mai expresivi, atunci – neîndoios – acela era consumul de carne ca pondere, ca frecvență, ca element calitativ în materie de nutriție. Numai pe această temă – sub aspect sociologic, medical, economic, psihologic, beletristic, politic – se pot scrie cărți voluminoase. În „Epocă” se crease un întreg sistem de relații în jurul marilor combinate de creștere a porcilor din Timișoara, Bacău, Turnu Severin, Slobozia prin care se „subtilizau” importante cantități de carne destinate exportului în vederea vânzării lor „pe sub mână” consumatorilor autohtoni la prețuri deosebit de „piperate”.

Toate aceste aduceri-aminte care – nici pe departe – nu epuizează subiectul, mi-au fost prilejuite de cronica lunii octombrie 1989. Niciodată până atunci N.C. n-a vizitat, zile la rând, atât de multe „obiective” legate direct și indirect de… carne.

Bunăoară, a poposit la noul abator din București. Bineînțeles, aici totul funcționa din plin, ireproșabil, inclusiv utilajele prezentate drept recente creații ale industriei românești, Tovarășul a apreciat acest fapt, însă s-a declarat profund nemulțumit de modul în care erau folosite spațiile de producție. Pe loc a indicat instalarea unor linii tehnologice suplimentare menite să completeze spațiile generoase ale noii entități. Aceleași „recomandări” au fost făcute și în alte entități ale Întreprinderii de Industrializare a Cărnii București. Aici, principala atenție s-a îndreptat spre valorificarea „integrală” a produselor animale. Liderului suprem nu i-a plăcut că mai rămâneau ceva resturi nefolosite din animalele sacrificate. Apoi, a criticat faptul că în întreprindere se prelucra doar carnea de porc nu și de oaie și de pasăre. În consecință, a cerut să se instaleze linii tehnologice cu un profil diversificat. Firește, fără construirea altor spații. A fost vizitat și vechiul abator, reprofilat pe producerea de semipreparate. Aici, Tovarășul a criticat faptul că nu se produce și mâncare gătită.

Am prezentat astfel de detalii, deoarece ele întregesc informațiile despre modul în care acționa și reacționa liderul suprem, în funcție de semnalele pe care le recepta, în maniera lui specifică. Este vorba despre un amestec de observații de bun-simț și de autoevaluare total disproporționată față de penuria de cunoștințe de specialitate, față de cerințele managementului modern, o combinație a unui autentic spirit gospodăresc cu deficitul de realism. La vechiul abator, de pildă, a cerut ca în luna viitoare să se ajungă la o dublare a producției la semipreparate, ceea ce implica sporirea corespunzătoare nu numai a cantităților de materii prime (în special carne), ci și a strictului necesar de utilaje și echipamente care nu se asimilau în fabricație de la o lună la alta.

Miniștrii, alți demnitari, conducătorii de întreprinderi au notat conștiincioși indicațiile, s-au angajat „să le traducă în viață exemplar” și totul a rămas ca înainte. Circula, atunci, un banc. Pe vremea burgheziei pe firmă se putea citi „La Vasile”, iar în magazin se găsea carne. În „Epoca de Aur” pe firmă se scria „Carne”, iar înăuntru se găsea numai… Vasile.