1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. La originile unor păguboase obiceiuri

CE FUNCȚII A AVUT NICOLAE CEAUȘESCU.  Pentru a respecta – în linii generale – cerințele unei narațiuni cronologice, mă opresc la ziua de 13 ianuarie 1989. Ceea ce s-a întâmplat atunci nu poate fi de înțeles dacă nu recurg la încă un salt înapoi, în luna mai 1968. Am făcut parte din echipa Radiodifuziunii române, care a relatat despre vizita oficială (triumfală) a generalului De Gaulle în țara noastră. La Craiova, într-un moment de relaxare, șeful statului francez i-a mărturisit lui Nicolae Ceaușescu că, în fiecare seară, la ora 19,00 fix, se instalează în fața televizorului pentru a urmări informațiile care se refereau la el în emisiunea de știri a postului TV France 1. Cred că N.C. „a băgat bine la cap” cele aflate, și a întreprins tot ceea ce depindea de el să apară în Telejurnalele  de seară (care începeau la ora 19) în cele mai diverse ipostaze, evident, exclusiv favorabile.

Ziua de 13 ianuarie 1989 a oferit din plin prilejul de a se vorbi din nou, pe larg, la Televiziune și în restul presei despre „neobosita activitate a tovarășului Nicolae Ceaușescu” și despre „clarviziunea sa în abordarea problemelor vitale ale României socialiste și ale lumii contemporane”.

Așa, pentru „încălzire” (cum ar spune un clasic în viață, un remarcabil teleast), le propun celor care au avut răbdarea să parcurgă „episoadele” precedente să-și imagineze următoarea scenă:

…O sală relativ mare, cu pereții din furnir maro, o imensă masă dreptunghiulară acoperită cu postav verde, iar în fruntea unui „public” format din 40-45 de persoane se află Cuplul prezidențial intrat în istorie, în fel și chip, de la „tristă amintire” până la „piedestalul nemuririi” întru gloria țării în care viețuim, Nicolae și Elena Ceaușescu. Aici, negreșit, se impune încă o paranteză, din multe altele la care voi recurge într-o încercare de argumentare de o mai amplă respirație.

La începutul lunii martie 2020, înainte de recunoașterea oficială a apariției pandemiei COVID-19, am dorit să aflu, direct, de la 50 de concetățeni, dacă erau în măsură să precizeze doar trei dintre funcțiile deținute de Nicolae și Elena Ceaușescu, în 1989. Nu a fost un sondaj sociologic conceput și derulat după toate normele aferente. Pur și simplu, am pus întrebarea celor care mi-au ieșit în cale, unii cunoscuți, alții necunoscuți (cu formulele de politețe obligatorii). Rezultatul? Numai 14 dintre respondenți au trecut „testul”. Cei mai mulți nu s-au sfiit „să-și dea cu părerea” (că de părerologi nu ducem lipsă) despre funcțiile celor doi, în condițiile în care răspunsurile la unele întrebări suplimentare (chiar ajutătoare) vădeau un „gol” informațional considerabil. Iată motivul care mă determină să prezint răspunsul la amintita întrebare:

„Nicolae Ceaușescu a deținut, în ultimul an al domniei lui, următoarele funcții: Secretar general al PCR, Președintele Republicii Socialiste România, Președintele Consiliului Național al Frontului Democrației și Unității Socialiste, Președintele Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale, Președintele Consiliului Național al Oamenilor Muncii, Comandant Suprem al Forțelor Armate, Președintele Consiliului Apărării, Președintele de onoare și membru titular al Academiei RSR și al Academiei de Științe Sociale și Politice (în calitate de doctor în științe politice și în economie). A primit de trei ori (1978, 1981, 1988) titlul suprem de «Erou al Republicii Socialiste România».”

„Elena Ceaușescu: acad. dr. ing., membră a Comitetului Politic Executiv și a Biroului Permanent, șefa Secției de cadre a CC al PCR, prim-viceprim-ministru al Guvernului, Președintele Consiliului Național al Științei și Învățământului, Președintele Comitetului Național «Oamenii de Știință și Pacea», Prim-vicepreședinte al Consiliului Național al Oamenilor Muncii, Vicepreședinte al Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale. A primit, de două ori (1981 și 1989), titlul suprem de «Erou al Republicii Socialiste România».”

Firește, ar fi absurd să emit pretenția ca „muritorii de rând” să păstreze în memorie (inclusiv memoria ca „spectacol”) toate aceste înalte demnități deținute de Cuplul prezidențial, dar ideea că pe „umerii” celor doi apăsau atâtea poveri decizionale se cere neapărat reținută, deoarece, în caz contrar, nu ar fi (nu este) percepută dimensiunea răspunderilor asumate (chit că erau autoasumate în urma unor manevre nu tocmai onorabile). Din documentarea mea a rezultat că în niciun alt stat din lume nu au existat lideri cu un număr atât de mare și de divers de demnități, de titluri supreme.

RANGURI ȘI RÂNDUIELI. În legătură cu datele (obiective) sunt dator cu alte câteva precizări. Nu, nu le voi emite pe toate, în această fază a „demonstrației”. Am, deocamdată, în vedere una dintre ele, de natură (să-i zic) metodologică. Intenționez să alternez prezentarea de documente referitoare la anul politic și economic 1989 cu rememorări menite (exclusiv, în viziunea mea) să indice rădăcinile unor evenimente a căror luare în seamă devine absolut necesară pentru o evaluare corectă, în timp și spațiu, a ceea ce reprezintă „miezul” serialului de față. Întrucât foarte multe inadvertențe, inexactități, confuzii și mai ales minciuni ne asfixiază, pur și simplu, voi prezenta și comenta unele legende (mituri) care se cer (obligatoriu) demontate. Nu știu cât succes va avea o asemenea „metodă” nici în cazul cititorului avizat, nici în al celui mai puțin avizat, dar mă voi strădui să nu bat apa-n piuă și să nu recurg, în exces, la formule agasante, repetitive, deși – cum se va vedea – vom avea de-a face cu un amețitor carusel de evenimente „trase”, parcă, la xerox.

Acestea fiind spuse, consider că ne aflăm, deopotrivă, autor și cititor, în zona care ne permite să conversăm, în limite rezonabile, despre conclavul care purta, în 1989, denumirea de Comitetul Politic Executiv al CC al PCR (CPEx).

În conformitate cu prevederile statutare, conducerea partidului între Congrese revenea, în 1989, Comitetului Central, iar între plenarele acestuia, CPEx. În realitate, cum se va constata, cu probe numeroase și imposibil de subapreciat, CPEx reprezenta o structură exclusiv decorativă; practic, deciziile reale se adoptau de conducerea bicefală.

Tema, în sine, adică alcătuirea structurilor de „vârf” ale unui partid, modul lor de funcționare reprezintă o trăsătură comună cvasi-majorității formațiunilor politice, apărute în Europa, încă de la începutul epocii moderne. N-am de gând să dezvolt un asemenea subiect complex și complicat, însă fascinant (după opinia mea), ci mă voi rezuma la a reaminti că „Istoria partidelor politice” a lui A.D. Xenopol, apărută în 1910, a abordat sistematic și aspectele legate de alegerea „forumurilor conducătoare”, de sistemul decizional al celor mai diverse organizații politice existente în România până atunci. S-au publicat, în continuare, multe asemenea lucrări care ne oferă, mai „bătător la ochi”, imaginea șefilor de partide, o imagine diversă, contradictorie, picantă, în conexiune cu ceilalți membri de la „vârf”. În acest fel, devine cu putință să pricepem mai bine mecanismele democratice ori dictatoriale (sau ambele în „dozele” aferente) prin care se exercitau funcțiile cele mai înalte în tot felul de partide, cu orientările lor ideologico-doctrinare (deseori incredibil de contradictorii), de la „naștere” până la „dispariție”, fie pe cale naturală, fie în urma unor abuzuri și chiar crime.

Aproape că nu exista zi lăsată de Dumnezeu ca Telejurnalul să nu înceapă cu o cronică a activităților lui N.C. Or, după festivitățile consacrate aniversării Elenei Ceaușescu, în 1989, trecuseră 5 zile fără să se prezinte imagini despre „agenda de lucru” a liderului suprem. Ca să nu intre poporul în panică, a convocat o ședință a CPEx. S-a filmat – și atunci – în condițiile impuse de Cuplul prezidențial. Era vorba, în primul rând, despre durata prezenței operatorilor noștri, a celor de la Studioul Alexandru Sahia și a reporterilor-foto de la AGERPRES. Pentru a avea cât mai multe imagini, cameramanii TVR (doar doi erau admiși în sală), surprindeau secvențe, cât mai lungi cu putință, înainte de începerea ședințelor. În consecință, îi rugau pe participanți să nu se miște, să se comporte ca și cum ar urmări cu sfințenie ceea ce le spunea N.C. Ascultători, mimau (cum se pricepea fiecare) interesul maxim față de ceea ce se petrecea (chipurile) în acel spațiu „sacru”. Imediat după sosirea Ceaușeștilor, operatorii erau lăsați să filmeze maximum 5 minute. Aveam de-a face – și în acest caz – cu o ciudățenie, cu un paradox.

Cu toate că acumulaseră de decenii suficientă experiență în privința filmărilor pentru Televiziune, Nicolae și Elena Ceaușescu nu erau grijulii nici măcar – în cele câteva minute cât se găseau în vizorul camerelor de luat vederi – să nu fie surprinși în poziții „inadecvate”. Mai ales, Elena Ceaușescu își lingea degetul când răsfoia paginile, își freca nasul, stătea cocoșată peste masă, ceea ce ducea la diminuarea considerabilă a duratei secvențelor care puteau fi utilizate în reportajul final. Deși existau circa 15-20 de minute de film brut, în cele din urmă, abia dacă se ajungea la 2-3 minute de imagini difuzabile. Atunci se putea considera că s-a înregistrat „o mare realizare”.