1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. În așteptarea unor minuni, lumea se obișnuia cu necazurile cotidiene

23 – 29 septembrie

ALIMENTAREA „TEORIEI CONSPIRAȚIEI”. Am văzut cât de preocupat era N.C. de temele majore ale vieții internaționale. Așa cum mărturisise cu mai multe prilejuri, avea convingerea, întărită de tot mai numeroase fapte, că inclusiv „soarta” lui depindea de înțelegerile sovieto-americane. În acest sens, era profund interesat de rezultatele vizitei în SUA a ministrului sovietic de Externe, Eduard Șevardnadze, desfășurată în zilele de 21-23 septembrie 1989. Unele clarificări le-a primit de la ambasadorul Ion Stoichici, care a transmis, de la Washington, informații de un incontestabil interes la București.

Astfel, se aducea la cunoștința conducerii ministerului în vederea informării la nivelul cel mai înalt că la deschiderea convorbirilor oficiale, E. Șevardnadze a afirmat că „a sosit timpul ca noi să trecem de la o înțelegere reciprocă la acțiunea comună”. Răspunzând, secretarul de stat, James Baker, a arătat că „relațiile noastre au evoluat de la raporturi de conformare la dialog. Sper că putem merge spre cooperare”. El a mai afirmat că există „o nouă deschidere și sinceritate în relațiile dintre cele două țări”, exprimând speranța că, împreună cu omologul sovietic, „vor putea să facă o serie de pași care sunt fără precedent”.

Un membru al delegației americane a declarat că sovieticii au renunțat să mai ceară înțelegeri privind limitarea înarmării în spațiul cosmic înainte de a se încheia și aplica Tratatul asupra armelor strategice. Ei așteptau ca Baker și Șevardnadze să convină asupra a cel puțin cinci acorduri „limitate” referitoare la mai multe domenii, mergând de la armele chimice până la drepturile „umane” de călătorie ale… eschimoșilor peste strâmtoarea Bering.

La rândul lui, un membru al delegației sovietice a precizat că două acorduri „la care nu se aștepta să se înregistreze un progres rapid” vor putea fi finalizate. Un prim acord se referea la metodele de verificare a reducerii armamentului strategic. Al doilea privea schimburile de informații asupra exercițiilor militare strategice. În legătură cu primul dintre cele două documente se recunoștea că, în ciuda acordului de principiu, părțile nu se înțelegeau în ceea ce privește tipurile de arme nucleare care urmau să fie supuse inspecției la fața locului. Cu toate acestea, era pentru prima dată când sovieticii acceptaseră formal conceptul american al întreprinderii de măsuri de verificare înaintea încheierii Tratatului asupra armelor strategice, după ce Baker și Șervardnadze vor încheia acordul respectiv, iar negociatorii americani și sovietici de la Geneva vor „lucra asupra detaliilor”.

În discuțiile dintre cei doi miniștri s-au manifestat, însă, „puternice dezacorduri” în privința conflictelor regionale din „lumea a treia”. James Baker a reproșat părții sovietice livrările masive de armament pe care continua să le facă, „alimentând multe conflicte militare”. Baker s-a referit, în special, la Afganistan, Kampuchia și Nicaragua.

Un membru al delegației sovietice a declarat că Șevardnadze a fost „nevoit” să acuze, la rândul lui, SUA că violează obligațiile asumate în calitate de garant al acordurilor de la Geneva asupra Afganistanului. El a cerut încetarea livrării de arme „din exterior” după retragerea sovietică. Totuși, conducerea URSS dorea să continue discuțiile și pe alte teme, dând ca exemplu problema drepturilor omului care va face obiectul unei „declarații” a celor două părți. Pe agenda discuțiilor au figurat și numeroase „probleme interne sovietice”. Un subiect „major” l-a constituit situația economică a URSS; o oficialitate sovietică a apreciat convorbirile pe această temă ca vizând „viitorul îndelungat”, ele țintind nu o listă de cereri de ajutor, ci interesul Moscovei pentru sprijin în domeniul tehnologiei și managementului. Cei doi miniștri au discutat și „problematica” dialogului la nivel înalt americano-sovietic.

Cu siguranță, fiecare punct din informare a făcut, la București, obiectul unor analize aprofundate. Devenea tot mai limpede că URSS pierdea „teren” în favoarea SUA nu numai în privința negocierilor legate de dezarmare, ci și în alte numeroase domenii cu impact la scară globală. Era o constatare deloc liniștitoare pentru conducerea RSR.

RESPIRAȚIE ARTIFICIALĂ. Poziția internațională a României se definea prin acutizarea procesului de izolare pe cele mai numeroase planuri. O confirma convingător și reuniunea anuală de la Washington a FMI și BIRD (24-28 septembrie 1989). Ministrul Finanțelor din acea perioadă, Ion Pățan (readus, cum am mai precizat, în această funcție guvernamentală din postura de ambasador la Praga) mi-a povestit, în vara anului 1992, la o agapă a foștilor membri ai primului Guvern Roman (Ion Pățan a deținut, în continuare, portofoliul Finanțelor în Cabinetul provizoriu postdecembrist) că, la respectiva reuniune, delegația României a fost privită cu o compasiune nedisimulată, dublată, însă, de decizia cvasiunanimă de a refuza orice discuții de fond referitoare la o eventuală îmbunătățire a relațiilor țării noastre cu cele două mari organizații financiare internaționale. Reuniunea anuală tradițională era completată de alte manifestări importante, facilitate de prezența în Capitala SUA a multor personalități din domeniile financiar-bancare. Astfel, în zilele de 21, 22 și 23 septembrie 1989 s-a desfășurat, potrivit unor cutume, ședința „Grupului celor 24”, organ al „Grupului celor 77”, constituit încă din 1964 din reprezentanți ai țărilor în curs de dezvoltare (inițial s-au unit pe o platformă comună 77 țări, de unde a provenit și denumirea grupului).

Ar fi foarte interesantă și o monografie menită să releve relațiile României cu „Grupul celor 77” în contextul datelor prezentate în acest serial, mai ales, în ceea ce privește recunoașterea faptului că, în anul 1973, N.C. declarase indirect că țara noastră se afla în stadiul de subdezvoltare. Demersurile de aderare la „Grup” (pentru a se beneficia – în special – integral de sprijinul financiar prevăzut în diverse programe, inclusiv din partea FMI și BIRD) au fost finalizate în 1976, când România a devenit, oficial, membră a respectivei structuri care – în 1989 – număra 132 de state.

Pentru a nu mai reveni asupra temei apartenenței României la Grupul țărilor în curs de dezvoltare, voi consacra o parte a acestui episod unor aspecte de primă importanță care au influențat, în diverse moduri, evoluția economiei românești în stadiul final al „Epocii de Aur”.

Înainte de toate, se cere abordat, din nou, modul în care se determina, în urmă cu peste trei decenii și jumătate, stadiul de dezvoltare a unei țări.

Trebuie precizat că au existat și există foarte multe „școli de gândire”, care tratează această temă din cele mai diverse unghiuri (mă refer exclusiv la abordările realmente științifice), așa că numai simpla lor enumerare și evaluare ar impune scrierea unui volum de dimensiunile considerabile.

Cea mai importantă precizare vizează demersurile Băncii Mondiale (BIRD) îndreptate spre definirea stadiului de „țară în curs de dezvoltare”. În 1989, era valabilă linia de demarcație trasată de Bancă între țările în curs de dezvoltare și cele dezvoltate, linie care indica 10.660 dolari produs intern brut (PIB) pe locuitor. Astfel, țările aflate sub această linie se încadrau în categoria de „curs de dezvoltare” și cele înregistrate peste respectiva linie aparțineau „lumii dezvoltate”. Pornind de la această „clasificare” regretatul eminent economist, profesorul Victor Axenciuc, a calculat că, la finele anului 1989, PIB-ul pe locuitor era, în România, de 10.216 dolari. Prin urmare, România se situa „cu puțin” sub limita stabilită de BIRD. În aceste circumstanțe, a apărut în spațiul public internațional tema legitimității apartenenței României la „Grupul celor 77”, mă rog, al celor 132. Pe de o parte, se încetățenise conceptul „celor trei lumi”; prima, formată din țările dezvoltate, a doua din țările componente ale „sistemului mondial socialist” și a treia, cea a „statelor în curs de dezvoltare”. Se vehiculau și unele opinii, potrivit cărora, exista și „lumea a patra”, aceea a țărilor subdezvoltate.

De fapt, lui Nicolae Ceaușescu îi convenea, de minune, să se alăture liderilor „Grupului celor 77” și, în același timp, să fie un fel de „curea de transmisie” între lumea a II-a și lumea a III-a. Se impune, totodată, reamintit că, în relațiile bilaterale și în cele multilaterale din CAER și din Tratatul de la Varșovia, România a fost, cu o consecvență remarcabilă, un veritabil purtător de cuvânt al țărilor în curs de dezvoltare. Comunicatele semnate cu statele „frățești” au conținut, invariabil, referiri directe la dezideratele țărilor în curs de dezvoltare, însoțite de propunerea de a se adopta măsuri concrete de sprijinire a acestora. O prevedere asemănătoare a fost inclusă în documentele CPC al OTV, întrunit la București, cu două luni în urmă.

Se poate afirma, pe baza tuturor acestor considerente, că acceptarea legitimității apartenenței României la grupul țărilor în curs de dezvoltare a avut, predominant, caracterul unei decizii politice, convenabile tuturor părților interesate. Bineînțeles, nu trebuie subapreciată componenta economică, mai ales în condițiile în care România a „pompat” resurse deloc neglijabile în numeroase țări în curs de dezvoltare (muncitori, specialiști, materiale, echipamente și instalații) în vederea realizării unor importante obiective industriale. E drept că, nici până acum, în 2024, cea mai mare parte a cheltuielilor efectuate în perioada antedecembristă în scopul menționat nu a fost recuperată, în pofida a tot felul de tentative ale autorităților de la București.