1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Fiecare cu soarta pe care o merită

25  – 31 martie

UN PUNCT DE INFLEXIUNE AL „EPOCII DE AUR”. Pentru ziua de 28 martie 1989 nu se prevăzuse nicio manifestare publică, deși se împlineau fix (cum am mai spus-o repetat) 15 ani de când lui Nicolae Ceaușescu i se înmânase sceptrul aurit, bătut cu pietre prețioase, după alegerea în funcția de Președinte al Republicii Socialiste România.

În acea zi, marți, 28 martie 1989, am fost pus în situația de a născoci o formulă acceptabilă pentru deschiderea Telejurnalului de seară cu marcarea evenimentului aniversar. Am propus (și s-a aprobat „de sus”) să deschidem emisiunea cu un montaj al ziarelor apărute într-o formă festivă de zile mari, cu titluri în roșu, pagini numeroase dedicate aniversării, texte kilometrice semnate de politicieni și personalități de vârf, grupaje de ecouri internaționale. Așa că, am scăpat ușor cu un text de numai trei minute. În schimb, tot programul serii al TVR a fost dedicat, prin cele mai diferite modalități (documentare, momente artistice, reportaje, declarații etc.), „glorioasei perioade” în care Nicolae Ceaușescu și exercita „cu strălucire, cea mai înaltă funcție în România Socialistă”.

Mi-am adus aminte ce am pățit în urmă cu 15 ani, Președinte al Radioteleviziunii era, atunci, Vasile Potop (am mai povestit câte ceva despre acest om de ispravă). Ne-a chemat pe Sorin Pamfil (cel care m-a succedat, în 1973, la conducerea Redacției economice la TVR și „a rămas” mai târziu în străinătate la Paris, devenind redactor la Radio France International – RFI) și pe mine pentru „a ne sfătui în trei” cum să marcăm, printr-un film documentar, alegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de Președinte al RSR. Asculta, fără chef, propunerile noastre, le-a acceptat fără murmur și, bineînțeles, ne-a însărcinat să realizăm documentarul (film și text). Pentru simplificarea lucrurilor și pentru operativitate, am identificat cinci teme și le-am ilustrat cu scurte introduceri, după care am introdus sunetul originar (vocea lui N.C.), citatele aferente. Sigur, formula era prea facilă și diminua volumul comentariilor proprii, dar nimeni n-a îndrăznit să emită obiecții, rezerve.

Nu mai descriu în detaliu conținutul ziarelor apărute la 28 martie 1989. Voi avea nenumărate alte prilejuri să consemnez aceleași și aceleași laude nemăsurate. Ceea ce mi se pare foarte interesant privește reconstituirea fidelă, cu toate amănuntele relevante, a împrejurărilor în care Nicolae Ceaușescu a devenit Președintele RSR. Deocamdată, îmi propun doar să supun atenției cititorilor alte câteva repere de ordin istoric în vederea întregirii povestirilor din episoadele precedente

BLOCAREA PAȘILOR ÎNAPOI. Tot ceea ce s-a scris și s-a vorbit, în spațiul public, în legătură cu evenimentul aniversat la 28 martie 1989 a fost gândit și aplicat din perspectiva țintelor pe care Nicolae Ceaușescu și le-a propus în vederea pregătirii Congresului al XI-lea al PCR, programat pentru finalul anului 1974. Practic, campania de „întâmpinare a marelui forum al comuniștilor români” a început odată cu tot ceea ce s-a întâmplat în legătură cu alegerea lui N.C. în funcția supremă în stat.

În primul rând, s-a stabilit, din vreme, „țintarul” vizitelor de lucru în țară, în așa fel încât să nu „scape” niciun județ. Aceste vizite se cereau marcate de solicitarea unanimă, nu numai a membrilor de partid, ci a întregului popor ca Nicolae Ceaușescu să fie reales secretar general al partidului (pentru următorii patru ani… și pe mai departe, spre infinit) și, totodată, Președinte al Republicii Socialiste România.

În mari mitinguri urma să se adopte moțiuni sau rezoluții explicite în sensul mobilizării pentru realizarea celor două obiective convergente. Era o noutate. Se urmărea ca întreaga desfășurare a pregătirilor pentru viitorul Congres și pentru viitoarele alegeri generale să fie încununată de desăvârșirea procesului de acaparare a întregii Puteri în partid și în stat de Nicolae Ceaușescu. În această „cheie” era util să se citească și să se „monitorizeze” toate componentele mass-media, așa cum s-au manifestat cu prilejul celei de-a 15-a aniversări a alegerii lui Nicolae Ceaușescu în funcția de Președinte al Republicii Socialiste România.

Evocarea ar fi incompletă dacă n-aș puncta unele „întâmplări” care au încununat procesul curățării organismelor de vârf ale Puterii, pe „linia” imprimată de Nicolae Ceaușescu tocmai în acele zile de martie 1974. Fie cauze naturale, fie „accidente” s-au ținut lanț în perioada care a urmat.

În vara aceluiași an, a încetat din viață Miron Constantinescu. Îi rezervase viața multe încercări, numeroase necazuri, situații tragice, suișuri și coborâșuri în funcții. Deținea, la deces, calitatea (mai mult onorifică) de președinte al Marii Adunări Naționale.

În anul următor, Chivu Stoica și-a tras un glonț în cap, apăsând trăgaciul puștii de vânătoare cu piciorul. În cartierul Primăverii s-a răspândit zvonul că afemeiatul demnitar s-a sinucis din cauza unei „nepoate” care-l părăsise. Această variantă am ascultat-o la fața locului, în Sala Plenarelor, prezentată de Ilie Verdeț. După mărturia ultimei soții, Chivu „a fost sinucis”. A circulat și versiunea că, în ajunul morții, se certase cu N. Ceaușescu. Furios că secretarul general îl acuzase de imoralitate, fostul membru al Comisiei care anchetase cazul de la Doftana i-a reamintit lui N.C. că fusese implicat într-o aventură homosexuală.

Dintre baronii lui Dej, alături de Ceaușescu a rămas, în fruntea ierarhiei, doar Emil Bodnăraș. Pe fostul său șef de la Armată, N.C. l-a obligat să moară „la datorie”. Cardiac vechi, Bodnăraș suferise un prim infarct în 1969. Alte accidente vasculare l-au determinat să solicite „retragerea definitivă din orice funcțiune de conducere în partid și în stat”. A decedat în ianuarie 1976.

La Congresul al XI-lea al PCR nu mai exista niciun rival potențial al lui Nicolae Ceaușescu. Ce s-a petrecut la următorul Congres (1979), mai ales intervenția curajoasă a lui Constantin Pârvulescu, este o altă… poveste. Am trăit aceste evenimente fie prin prezență fizică la „locul faptei”, fie urmărind, în timp real, pe monitoarele TVR, derularea unor asemenea momente pe care nu ezit (din nou) să le numesc istorice.