1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Falsa principialitate și realul pragmatism

12 – 18 februarie

CÂȘTIGĂTORUL DE ETAPĂ, ÎNVINSUL PENTRU TOTDEAUNA. S-a reținut, cu siguranță, dintr-un episod anterior frecvența „rotirilor” ce șefi ai Radioteleviziunii în perioada care a precedat numirea în postul de președinte/director general a lui Constantin Petre. A preluat ștafeta de la Ilie Rădulescu. Acesta venea, plonjând în gol, din înalta funcție de secretar al CC al PCR, șef al Secției de propagandă și presă. Era, evident, o retrogradare cu rol de drastică sancțiune. Picătura care a umplut paharul se „lega” de o secvență de odihnă activă a Cuplului prezidențial.

Ori de câte ori era nevoie de aprobarea lui N.C. în vederea publicării în presă a unui anumit comentariu și/sau a unei informații mai deosebite, secretarul CC al PCR, în cazul nostru, Ilie Rădulescu, pornea cu textul în căutarea Șefului cel Mare, aflat deseori la vânătoare. Căutarea nu era o operațiune simplă, deoarece „primul vânător al țării” își schimba des zona de acțiune. În vara anului 1981, Ilie Rădulescu a avut ghinion. A încercat în zadar să-l găsească pe Nicolae Ceaușescu. Până la urmă a decis „pe barba lui” să dea drumul unei informații mai ample referitoare la situația din Polonia. A ieșit un scandal monstru, finalizat cu debarcarea lui Ilie Rădulescu și, peste ceva vreme, cu numirea în fruntea RTV.

Întrucât învățase ceva din isprava lui, Ilie Rădulescu a acordat o atenție specială emisiunilor de actualități și serialului lui Titus Popovici „Lumini și umbre”, dedicat ilegalităților. Inevitabil, întâlnindu-mă de câteva ori pe zi, m-a studiat și, după ce s-a dumirit, m-a abordat „prietenește” și

și-a dat drumul la confidențe. Mi-a povestit tot felul de întâmplări cu N.C. și E.C. Între altele, mi-a spus că nu citeau altceva în afară de documente și ziare. Era convins că de când învățaseră literele n-au pus mâna pe vreun roman sau pe o carte de poezie. Versurile patriotice pe care N.C. le recita cu diferite prilejuri fuseseră memorate încă din timpul copilăriei. Nu le plăcea teatrul; când era vorba despre muzică, preferau cântecele lăutărești și romanțele. Adorau filmele, în special cele polițiste. Când dispuneau de condiții meteo favorabile mergeau pe cărări de munte sau jucau volei. De regulă, serile și le petreceau cu partide de șah, rummy, țintar și șeptic. Multe dintre aceste povestiri le-am găsit și în memorialistica unor persoane apropiate Cuplului prezidențial.

DEMITIZARE ȘI/SAU DEMISTIFICARE. O sursă „specială” a fost pentru mine arhitectul Camil Roguski. L-am cunoscut la Restaurantul „Golden Blitz” (la „Răzoare”), când mâncam la prânz împreună cu (la vremea aceea) celebrul Triță Făniță. Eram un fel de consilier privat al senatorului PD și, mai târziu, PSD, personaj controversat. Noi voi expedia istoria relațiilor noastre, dată fiind importanța lor. Acum mă rezum la discuțiile cu arhitectul familiei Ceaușescu, „depozitar” al unor secrete demne de tot interesul.

La „Golden Blitz”, în apropierea mesei la care mâncam, întâlneam deseori un om în vârstă care ne privea insistent. Într-o bună zi, a îndrăznit și s-a prezentat:

„Vă rog să mă scuzați. Sunt arhitectul Roguski, tatăl patronului acestui restaurant. Pot să stau câteva clipe împreună cu dumneavoastră?”.

Triță Făniță a rămas interzis. Auzise câte ceva despre persoanele angajate la… Curte. Bineînțeles, l-a poftit la masă. Îl știa foarte bine pe patron, nimeni altul decât coproprietarul unei mari firme de construcții care, la Eforie Nord, modernizase unul dintre cele cinci hoteluri deținute de „domnul senator”. La inaugurare fusesem și eu invitat. Acolo l-am cunoscut și pe fiul arhitectului. Și despre el va fi cazul să spun câte ceva, mai ales despre Traian Băsescu din perioada în care a fost primar general al Capitalei. Deocamdată, însă, notez că de mai multe ori Camil Roguski ne-a povestit, cu lux de amănunte, despre „clienții” săi, cu numele de Nicolae și Elena Ceaușescu, inclusiv despre casele de vacanță și îndeletnicirile celor doi în momente de odihnă, de relaxare. Întrucât am uitat numeroase detalii, prefer să citez din cartea-interviu de 355 de pagini, apărută în 2004. Autoarea, Florentina Chivu, s-a interesat, între altele, de timpul petrecut de Ceaușești la Sinaia. Întrebările s-au concentrat pe Castelul „Foișorul Nou” din cunoscutul Complex muzeal „Peleș”.

„– V-aș propune să ne vorbiți despre Foișorul Nou.

– Mi-am adus aminte când am fost chemat prima oară la Foișor și aș dori să vă povestesc. Se dezafectau clădirile care trebuia dărâmate, tip Foișorul Vechi, deoarece au fost niște elemente care trebuia dărâmate pentru continuarea construcției marelui palat.

Și se scoteau toate lucrurile din pod. În fața clădirii era un câmp cu coarne de animale vânate. Fiecare avea câte un nume: vânat de prințul «X», de prințul «Y», frați, surori, familii imperiale din toată lumea. Erau trofeele de vânătoare ale familiei regale și ale familiilor înrudite. Erau o mare avere. Nu artistică sau cinegetică, ci istorică. Și am întrebat și eu: «Ce se întâmplă cu trofeele, de ce le-ați dat afară?» și au zis că au primit dispoziție ca aceste coarne să fie tăiate și să se facă din trofee plăsele pentru pumnalele de vânătoare. (…)

Construcția și amenajarea au necesitat foarte, foarte multă muncă, așa cum a fost cerut în absolut toate palatele din perioada lui Ceaușescu.

Foișorul Nou a fost gândit ca un palat prezidențial, care avea săli de reuniuni și săli de spectacole. Adăpostea chiar și un cinematograf. S-au creat industrii de covoare speciale pentru palat, am creat industrii speciale de goblenuri, de lucrări de artă, foarte multe broderii, macrameuri. Dumneaei (Elena Ceaușescu) era amatoare de macrameuri, lucrări care erau distonante într-o arhitectură barocă. Erau două saloane imense care se numeau, de fapt, săli polivalente. De ce? Pentru că puteau fi folosite și pentru discuții, se putea da și un banchet, dacă dorea, cu toate că în casele respective nu se dorea așa ceva. Mobilierul era compus din 5-6 fotolii și putea ajunge până la 50 de fotolii. Se putea pune o masă și circa 80 de scaune. Existau niște depozite de mobilier în aceeași arhitectură, care se foloseau după specificul zilei respective.

– Singurul dormitor din Foișorul Nou pare făcut după gustul și asemănarea celor doi, printr-o încărcătură excesivă.

– Ați văzut că are și bancheta pentru câine?

– Da m-am așezat și eu pe aceasta, obosită fiind, dar m-am ridicat repede. Nu cadra.

– Dar ați văzut o singură banchetă. Pe vremea aceea nu era decât un câine. Pe urmă, au mai pus încă o banchetă, pentru că erau doi.

– Dumneaei, apelativ cu care vă place s-o numiți, era capricioasă, avea idei în privința mobilierului?

– Amândoi. După lunga perioadă în care au vizitat întreaga lume, veneau neapărat cu o noutate, sau considerau că nu era bun ceea ce făcusem și trebuia să modificăm. După fiecare vizită în străinătate, ne speriam, pentru că nu știam ce doreau. Ne uita la jurnalele de actualități, când vizitau câte un palat și ei umblau cu capul pe sus și ne uitam în ideea că poate înțelegem ce-au văzut”.

Cum se va „vedea” în alte episoade, arhitecții „de Curte” nu prea înțelegeau ceea ce reținuseră privirile Lor transfigurate în prețioase indicații. Noroc că, de fiecare dată, erau însoțite după ceva vreme în alte indicații.