1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Care ar fi deosebirea dintre veșnicie și eternitate?

19 – 24 februarie

NEVOIA DE UN NOU MEȘTER MANOLE. Când personalul de serviciu (de la ofițerii de Securitate din Direcția a V-a până la menajere, de la bucătari până la îngrijitori de seră) se aștepta mai puțin, în dimineața zilei de 18 februarie 1989, Nicolae Ceaușescu a luat decizia să părăsească Snagovul și să viziteze șantierele din zona  „Casei Poporului”. Știam și eu această decizie, deoarece ni s-a comunicat la TVR că echipa de permanență trebuie să se prezinte de urgență la CC al PCR în vederea filmării vizitei pe amintitele șantiere. De data aceasta, N.C. avea să fie însoțit de E.C. Nu se prea obișnuia, deoarece Tovarășa se arătase până atunci dezinteresată de vasta construcție. Reîntors în redacție, colegul Virgil Cojocaru (operatorul care a filmat) mi-a spus doar atât: „Cred că a venit cu Ea (a pus accentul potrivit) ca să se consulte în legătură cu niște ornamente. Arhitecții notau de zor pentru că era vorba despre multe schimbări. Nu le plăcea nimic celor doi”. Virgil mi-a relatat, apoi, cu satisfacție că, de mai multe ori, El a pus-o la punct pe Ea.

Această vizită îmi oferă încă un prilej de a completa „filmul” mărturiilor despre modul în care a fost construită până la 31 decembrie 1989 clădirea gigantică de pe Dealul Spirii. A fost o veritabilă epopee care își așteaptă încă istoricul (sau istoricii) de o valoare, cel puțin egală, cu cea a „obiectului” studiat. E drept, au apărut câteva cărți cu o cuprindere mai largă, dar nu la nivelul exigențelor adevăratei științe a ISTORIEI.

Deocamdată, mă rezum la ceea ce oferă cartea intitulată „Robi pe Uranus. Cum am construit Casa Poporului”. Autorul, Ioan Popa, ofițer de Tancuri, a fost repartizat, în 1985, la construcțiile faraonice de care mă ocup, cu precădere, în acest episod. Autorul mărturisește: „Eu am fost comunist și am trăit în comunism. Mai mult decât atât, am crezut în ideile comunismului”. Prin urmare, tot ceea ce a scris este pus sub sensul acestei „depoziții”. El numește, însă, marile șantiere din zonă „colonia militară de muncă grea Uranus”. Sunt prezentate dovezi cutremurătoare despre „munca forțată” care a stat „la baza” șantierului unde a lucrat. A fost vorba nu numai despre încălcarea „drepturilor omului” (drepturi care exclud „munca forțată”), ci și despre fapte de viață care aparțin, deopotrivă, „sistemului” și „caracterelor individuale”.

Au fost numeroase victime (incomparabil mai multe decât pe șantierele obișnuite) din cauza condițiilor inumane de muncă, dar nu toate provocate de indicațiile date de N.C. Fiecare satrap mic sau mediu adăuga propria contribuție la „realizarea ansamblului”. Dacă ne limităm la începutul anului 1989, când s-au suplimentat „forțele” de pe șantiere, când au venit militarii care se declaraseră calificați în tot felul de meserii (dar în fapt erau zidari, dulgheri, instalatori „închipuiți”) aflăm de la autor că toate acestea au provocat nu numai avarii, ci și accidentări extrem de grave, chiar mortale. În aceeași situație se găseau și mulți civili care se declaraseră muncitori calificați doar-doar vor reuși să primească o retribuție mai mare. În carte se mai consemnează că – între calamitățile care „bântuiau pe Uranus”  – se înscriau: 1) apucăturile inchizitoriale ale șefilor, unii dintre ei deveniți, după decembrie 1989, generali, mari întreprinzători, parlamentari; 2) alcoolul (bețiile se țineau lanț, cu unele efecte tragice); 3) furturile. Iată, în privința furturilor, un fragment edificator:

„Se scurg zilnic în afară valori uriașe: ciment, ipsos, aracet, gresie, faianță, marmură, instalații de apă sau de încălzire și o groază de alte materiale. Concentrații (este vorba despre rezerviștii readuși în Armată – o altă fațetă a „muncii forțate” – T.B.) au ajuns să lucreze pe la casele coloneilor și ale generalilor, dar și pe la casele civililor simpli sau ale inginerilor și maiștrilor de pe șantier”.

Mai ales în privința ordinii, disciplinei, respectării regulamentelor și în special în legătură cu furturile masive de materiale, Ioan Popa mai remarca:

„Așa cum în Biblie scrie că la început a fost cuvântul, în Uranus, la început, au fost cruzimea și fanatismul. Dar asta a fost la început. Acum (în februarie 1989 – T.B.), peste acestea două s-a instalat și corupția”.

Autorul mai povestește ceva care ne scutește de comentarii. Astfel, tot la începutul anului 1989 (până la 18 februarie) un colonel îi dă un ordin formulat în următorii termeni:

„Când apare tovarășul Ceaușescu, comandantul de pluton să strige Atențiune și să salute…”.

Un căpitan apare imediat și zice:

„NU! Chiar acum vin de la CPS (Consiliul Politic Superior – T.B.). Transmite mai departe: Când tovarășul Nicolae Ceaușescu face armatei deosebita cinste de a se uita la un pluton care muncește, militarii nu se vor opri din lucru, iar ofițerul va lucra în continuare alături de ei”.

 Nu trece prea mult timp și un colonel, secretarul de partid, ordonă:

„Dacă vine Tovarășul, … oamenii lucrează, dar ofițerul nu mai lucrează, însă nici nu mai salută, ia doar poziția de drepți…”. În sfârșit, vine un alt colonel care ordonă: „Fiți atenți! Se schimbă totul! Când apare Comandantul Suprem, toți militarii se ascund! Să nu vadă picior de militar! Să intre dracului prin găuri, pe sub pământ. E clar?”.

URBANISM „ORIGINAL”, LA SCARA 1/1. Presupun (evident, prin absurd) că unele mărturii sunt încărcate cu atât de mult subiectivism încât devin „suspecte” pentru cei care doresc să afle adevărul… adevărat. Iată motivul care mă îndeamnă să mă refer – tot pe tema dată – la memoriile lui Silviu Curticeanu. El a fost caracterizat și de prieteni și de neprieteni drept un jurist strălucit. Ghinionul (să-i zicem așa) a fost că l-a remarcat El și l-a promovat – cum am mai amintit – întâi (în 1975) Secretar Prezidențial, apoi șef al Cancelariei CC al PCR (în 1982) și secretar al CC al PCR (în 1984). În decembrie 1989 era și membru supleant al CPEx. Amintirile sale sunt excepționale din foarte multe unghiuri de vedere; din păcate însă nu este locul aici pentru o veritabilă exegeză și nici pentru „judecăți morale”. Mă rezum – și din considerente de spațiu publicistic – la tema centrală a „episodului” de față. Ce a fost definitoriu pentru „concepțiile urbanistice” ale lui Nicolae Ceaușescu la începutul primăverii anului 1989?

Silviu Curticeanu a scris:

„Mânat parcă de presimțirea sfârșitului apropiat, Ceaușescu este cuprins de o febră constructivă vecină cu demența; neobosit și dezlănțuit, vrea parcă să transforme Bucureștiul și principalele orașe ale țării în noi șantiere de construcții, de data aceasta în zonele centrale, și delirează fără noimă și fără suport material și financiar despre sistematizarea satelor; umblă prin București și alte orașe ca o nălucă, gesticulează în stânga și în dreapta «indicând» când nașterea unei noi construcții, când dispariția unora dintre cele vechi”.

Am redat cele scrise de S.C. în introducerea sa, din carte, în nu mai puțin de 30 de pagini consacrate exclusiv proiectului în centrul căruia se afla „Casa Poporului”. Totul ar fi savuros, de domeniul S.F., dacă la mijloc nu ar fi fost vorba despre vieți omenești și, cum s-a mai documentat, nu s-ar fi irosit resurse materiale și bănești considerabile.

De la început până la sfârșit, proiectarea și execuția s-au desfășurat sub semnul improvizațiilor, cu manifestarea unui dispreț „aristocratic” față de opiniile specialiștilor. De altfel, numai arhitecții și constructorii care n-au cârtit și care au știut să-l lingușească pe N.C. au rezistat în funcțiile lor. Trebuie spus că povestirile lui Silviu Curticeanu concordă – până la detalii – cu multe dintre cele ce mi-au fost spuse de operatorii de imagine din Redacția de actualități a TVR, Sergiu Stejar, Virgil Cojocaru, Emeric Irșai, Dan Gheorghiu.

Să-l mai citez pe S.C. pentru a oferi cititorului o imagine „rotundă” a temei:

„Într-o perpetuă stare de nerăbdare și agitație, Ceaușescu este într-o veșnică căutare de «vătafi» care să-i impulsioneze lucrările.

– Curticeanu, cheamă-l la mine pe Ion Coman, că vreau să se ocupe direct de lucrările la Casă!

Nu după mult timp, îl aud din nou:

– Nici cu „ăsta” n-am făcut mare lucru! Cheamă-l la mine pe Dincă, să-i dau lui să se ocupe «special» de câteva probleme!”. Ori:

– Fazekas «ăsta» (era vorba despre Fazekas Ludovic, nu despre Janos, cel debarcat, cum am mai povestit, de N.C. și E.C., în împrejurări în care s-a confirmat că nu exista indulgență față de cei „ieșiți din front” – T.B.) ce face domnule? Cheamă-l la mine să-i dăm să se ocupe cu ministerul lui de asigurarea tuturor materialelor de construcții”.

În ceea ce privește urmărirea, la intervale scurte, a lucrărilor, direct pe șantier, nemulțumirile erau urmate, pe loc, de sancțiuni. Cu efecte mai grave „se lăsa” examinarea marii machete, înaltă de 5 metri și lată tot de 5 metri, amplasată în holul unde se găsește acum Camera Deputaților. S.C. a descris cu lux de amănunte „analizele” cu pricina. Iată spre ilustrare încă un fragment:

„Ceaușescu muta pereții de poliester, deschidea ori închidea uși, muta lăcașul scărilor, întrerupea culoare, anula sau muta case ale lifturilor; când, după mai multe luni, operațiunea este în mare terminată, macheta îmi era încredințată «cu sfințenie» pentru a fi «martoră” a celor stabilite și a împiedica orice altă soluție pe teren”.

Este, cred, suficient pentru a se demonstra ceea ce se arăta în primul citat din cartea memorialistului: Nicolae Ceaușescu dorea să inaugureze „Casa Poporului” de aniversarea zilei lui de naștere, la 26 ianuarie 1990. Pentru respectarea acestui termen n-a ezitat să procedeze precum a descris unul dintre cei mai apropiați subalterni. Că de colaboratori nu avea nevoie. Știa și putea TOTUL.