1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Aura atotputerniciei, topită la focul schimbărilor de neevitat

5 – 11 februarie

IMAGINI ÎN BUCLĂ. În limbajul televizionistic, repetarea, pe o durată scurtă, a unor secvențe filmate se definește prin „buclă”. Repetitivitatea, mai ales când era vorba despre agenda de lucru a lui Nicolae Ceaușescu, avea, în rândurile telespectatorilor, efecte opuse scopurilor propagandistice. Acesta este contextul în care Telejurnalul de seară din 7 februarie 1989 a început cu citirea pe un ton solemn a „Scrisorii tovarășului Nicolae Ceaușescu adresată celor care i-au trimis mesaje de felicitare și urări cu prilejul aniversării zilei de naștere și a îndelungatei activități revoluționare”. În acest mod, se încheia o campanie de presă (și nu numai) care a durat 16 zile. Când vorbesc despre „încheiere” nu atribui cuvântului înțelesul de „finalitate” sau de „finalizare” și, cu atât mai puțin, de „finiș absolut”. În emisiunile de televiziune și de radio, ca, de altfel, din întreaga presă nu s-au diminuat volumul și frecvența referirilor la Nicolae Ceaușescu, indiferent de temele abordate.

Dar, înainte de orice alte rememorări, se cuvine să citez câte ceva din amintita Scrisoare (neapărat cu S mare, cum suna indicația primită de redacțiile din mass-media). Liderul suprem preciza:

„Consider aceste manifestări (care i-au fost dedicate la a 71-a aniversare – T.B.) ca o expresie a puternicelor sentimente de dragoste și atașament pe care comuniștii… toți fiii țării le nutresc față  de eroicul și gloriosul partid comunist, a încrederii întregii noastre națiuni în justețea politicii revoluționare a partidului nostru, care, prin întreaga sa activitate, a demonstrat și demonstrează că nu are țel mai înalt decât acela de a înfăptui neabătut aspirațiile întregului popor, de libertate, de independență, de bunăstare și fericire”.

Chițibușar cum mă știu, am numărat cuvintele care se repetau în fraza citată… „nostru” (de trei ori), „întregul” (de trei ori) „comunist” (de două ori), „partid” (de două ori). Cu prima ocazie l-am întrebat pe C. Mitea: „Cine a scris textul cu pricina?”. Mi-a răspuns că N.C., personal, l-a dictat unei stenografe; l-a recitit și a interzis ca altcineva să-l modifice.

În Scrisoare și-a luat mai multe angajamente. Fraza de încheiere a sunat astfel:

„Îmi este deosebit de plăcut să adresez, la rândul meu, tuturor celor care m-au felicitat, întregului partid și popor, o dată cu mulțumirile mele, cele mai bune urări de succes în muncă și viață, de împlinire a tuturor dorințelor și năzuințelor de mai bine, de bunăstare și fericire, noi și mari realizări în înfăptuirea prevederilor planului și programelor de dezvoltare a țării, spre a întâmpina a 45-a aniversare a revoluției de eliberare socială și națională și cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român, cu un bilanț tot mai bogat de înfăptuiri în toate domeniile de activitate, în întărirea independenței și suveranității patriei noastre socialiste.

Vă urez tuturor, dragi tovarăși și prieteni, multă sănătate și fericire”.

Scrisoarea m-a lămurit că propaganda pe care o aveam de susținut până la finalul anului urma să se desfășoare sub semnul celor două evenimente: aniversarea zilei de 23 August 1944 și Congresul al XIV-lea al PCR.

Conform indicațiilor primite de la Secția de Presă a CC al PCR, aveam obligația să prezentăm sistematic în Telejurnal, pe capitole, Comunicatul Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale, Consiliului de Miniștri, Comitetului de Stat al Planificării și Direcției Generale de Statistică referitor la îndeplinirea „Planului național unic de dezvoltare economico-socială a Republicii Socialiste România pe anul 1988”. De mai mulți ani datele conținute în astfel de comunicate prezentau o particularitate ciudată. În mod normal, rezultatele se cereau reportate (comparate) cu prevederile de Plan (așa cum apărea în titlul comunicatului), respectiv compararea rezultatelor cu prevederile Planului pe 1988. Or, niciun fel de informație din Comunicat nu se referea la prevederile Planului pe pe 1988, ci doar la rezultatul din anul precedent. Astfel, se încerca ascunderea fenomenului cronic reprezentat de neîndeplinirea planurilor. Toate sporurile erau inferioare obiectivelor stabilite pentru anul 1988.

Nu vreau să încarc textul cu multă cifrăraie – sursă sigură de plictiseală. De aceea, dau un singur exemplu: Planul pe 1988 prevedea o creștere a venitului național de 5 procente, iar Comunicatul indica un spor de numai 3,2 la sută. Sigur, nu puteau fi ascunse toate neîmplinirile, așa că la capitolul investiții (esențial pentru o creștere economică) se recunoștea un declin față de 1987 de 1,3 la sută.

De fapt, multe date de bază erau cosmetizate. După decembrie 1989 s-a procedat la o recalculare generală a datelor oficiale privind economia țării. Nici creșterea venitului național, în 1988, față de anul precedent, nu era adevărată, în realitate nu a fost de 3,2 la sută, ci numai 2,4 la sută. Cine este interesat de această temă are la dispoziție Anuarul Statistic în care sunt incluse toate datele relevante despre 1989, comparativ cu diverse perioade precedente.

FERMITATEA POZIȚIILOR ȘI ARTA COMPROMISULUI. În schimbul de actualități TV din 7 februarie, am constatat că tema negocierilor dintre autoritățile poloneze și reprezentanții sindicatului „Solidaritatea”, domina întreaga viață politică internațională. Bineînțeles, la București era valabilă în continuare interdicția de a informa despre aceste tratative. În ceea ce mă privește, apelam la surse dintre cele mai diverse pentru a urmări importantul eveniment. Din tot ceea ce am văzut și am citit, rezulta că discuțiile se desfășurau la Palatul Radziwill din centrul istoric al Varșoviei, edificiu pe care îl cunoșteam din cele două vizite în interes de serviciu pe care le-am făcut în Polonia. Era o frumoasă clădire, vopsită în alb, construită în stil neoclasic. O mare atenție se acorda mesajului de rugăciune prin care Papa Ioan Paul al II-lea ura succes negocierilor. Înainte de începerea discuțiilor, Suveranul Pontif i-a explicat unui vizitator la Vatican dilema care trebuia rezolvată în Polonia: „Guvernul are toată puterea propriu-zisă, dar nu are influență, iar opoziția are influență, dar nu are putere propriu-zisă.” Disidentul Adam Michnik, un personaj principal de la masa negocierilor, vedea lucrurile oarecum diferit. El considera că „autoritățile sunt prea slăbite ca să ne calce în picioare, iar noi suntem prea slăbiți ca să călcăm pe ei”.

Anticipând puțin, reamintesc că, în următoarele două luni, echipe diverse de activiști ai Solidarității au negociat cu dificultate un pachet de acorduri detaliate cu generalii și cu oficialii din partid, în 92 de sesiuni de discuții. S-a vorbit despre practicile de lucru în ateliere, despre siguranța în fabrici, despre sănătate și educație. Însă toate chestiunile importante privind alegerile viitoare, garantarea drepturilor Solidarității și o Polonie viitoare democratică au fost discutate pe parcursul a cinci întâlniri strict secrete între Kiszczak și Wałęsa, la o vilă din Magdalenka, un orășel situat la 25 de kilometri sud-vest de Varșovia. Casa luxoasă din mijlocul pădurii, protejată permanent de gărzi, era folosită drept centru de agrement pentru Securitatea poloneză.

Faptul că acele discuții aveau loc i-a uimit chiar și pe acei membri ai Solidarității care militaseră pentru începerea negocierilor. Când Adam Michnik a ajuns la Palatul Radziwill, a avut parte de un moment neplăcut:

„Ca să ajungi la camera dezbaterilor, trebuia să urci scările, iar acolo generalul Kiszczak era cel care întâmpina musafirii. M-am ascuns în baie, ca să nu mă vadă nimeni dând mâna cu fostul șef al poliției. Mi-era teamă că soția mă va da afară din casă. Așa că am găsit o ascunzătoare și am așteptat câteva minute… însă, când am ieșit, era încă acolo și strângea mâini. Lumini, cameră de filmat, acțiune. Așa mi-am pierdut virginitatea politică. Cu doar doi ani și jumătate înainte ieșeam din închisoare și reveneam la colegii și prietenii mei din mișcarea ilegală. Știam că se întâmpla [ceva] istoric. Opoziția democratică trecea în sfârșit pragul legalității.”

„Solidaritatea” obținuse o concesie importantă înainte de începerea discuțiilor de la masa rotundă, și anume ca sindicatul să primească acces în egală măsură la mass-media oficială. În fiecare noapte, la televiziune, polonezii îi vedeau pe liderii Solidarității explicând cu răbdare ce se întâmplase în ziua respectivă la negocieri. Oameni precum Bronisław Geremek, Tadeusz Mazowiecki și Jacek Jan Kuroń apăreau în fața telespectatorilor așa cum erau în realitate – inteligenți, decenți și patrioți, nu „trădători” și „huligani” cum îi portretizase propaganda oficială.