1989. Istorii povestite, de la fața locului, de Teodor Brateș. Amețitoarea rotire a cadrelor

PERMANENT, SUB SABIA LUI DAMOCLES. În dimineața zilei de 12 ianuarie, i-am căutat pe șefii mei pentru rezolvarea unor treburi curente. Secretara președintelui mi-a spus că întreaga conducere a RTV a fost chemată de urgență la CC al PCR. Știam că astfel de convocări se vor „lăsa” cu noi „indicații”. Din acest motiv, am așteptat cu nerăbdare revenirea respectivilor șefi de la sesiunea de „instruire”. De regulă, eram obligat să iau măsuri ca încă la Telejurnalul de seară să se „vadă” că TVR a trecut la aplicarea noilor ordine. Am constituit, deci, două echipe complete (ziarist, operator film, operator lumini și operator sunet) pentru eventualele reportaje, la zi.

N-a fost să fie așa. Conducerea RTV fusese convocată de secretarul pentru presă și propagandă al CC al PCR, Constantin Olteanu, pentru a i se aduce la cunoștință criticile aspre ale familiei prezidențiale privind programul de Revelion 1989. Nemulțumirile au vizat unele glume cu subînțeles „politic”, dansatoarele despuiate, „luxul exorbitant” al unor cântărețe, „cantitatea” prea mare de muzică străină și „volumul” insuficient de muzică și dansuri populare. M-am liniștit. Constituisem degeaba cele două echipe. Criticile nu vizau Redacția de actualități.

Acest „episod” reconfirma, poate mai acut ca în alte împrejurări, presiunea extraordinară la care era supus, mai ales președintele director-general al RTV. De aceea cred că nu este lipsit de interes să reamintesc cine s-a aflat la șefia instituției atât de expuse hachițelor „conducerii superioare de partid și de stat”.

Primul director al Televiziunii, Radu Vasiliu, care îndeplinise funcția de șef al Secției emisiunilor economice radio, unde am lucrat, în anii 1950-1951, a fost destituit în urma unei întâmplări de tot hazul. Când s-a inaugurat Monumentul Eroilor din fața Academiei Militare, Chivu Stoica, pe atunci prim-ministru, a spus – în discursul lui oficial, transmis direct la Radio și Televiziune – în loc de „ororile capitalismului”, „ororile socialismului”, moment în care Radu Vasiliu a comentat, în biroul său, în fața unui număr restrâns de colaboratori: „gura păcătosului adevăr grăiește!”. Drept care a fost „turnat” urgent, exclus din partid și destituit din funcție.

La rândul lor, președinții RTV, ca și vicepreședinții însărcinați cu conducerea Televiziunii, s-au succedat în ritm rapid:

• Teodor Marinescu, numit, la scurt timp, reprezentant permanent al României la ONU;
• Virgil Cazacu, fost prim-secretar la raionul de partid „Stalin” din Capitală și prim-secretar la regiunea Iași;
• Valeriu Pop, fost prim-redactor șef adjunct la „Scânteia” (a parcurs două „legislaturi”, după care a îndeplinit funcția de secretar general de redacție la „România liberă”, pentru că un fecior i-a rămas în străinătate);
• Gheorghe Năstase, fost prim-secretar la județul Argeș, singurul care a înnebunit – la propriu – în exercitarea funcției (ca efect al presiunilor la care a fost supus „de sus”);
• Mihai Bujor Sion, retrogradat de Ceaușescu odată cu Ion Iliescu, în 1971 (și-a găsit un sfârșit tragic într-un accident de avion);
• Vasile Potop, despre care am mai vorbit, un om dintr-o bucată, singurul președinte RTV care și-a dat demisia din această funcție, motivând-o – în special – prin conflictele lui cu Dumitru Popescu-Dumnezeu;
• Vasile Mușat, fost lider al tineretului comunist (UTM), fost președinte al UGSR, eliberat din funcție în urma eșecului transmisiei directe de la mitingul organizat de Ceaușescu la Motru;
• Alexandru Ionescu, mutat apoi la Agerpres;
• Ilie Rădulescu, fost adjunct al lui Ion Iliescu, în 1971, apoi „debarcat” din funcția de secretar al CC al PCR.

La Televiziune au fost, pe rând, șefi, adică vicepreședinți sau directori generali adjuncți: Silviu Brucan, Octavian Paler, Ioan Grigorescu, George Ionescu și, simultan, conducători ai unor compartimente la Radio, Traian Pușcașu, cu „legislatura” cea mai lungă, Ion Bucheru, Ferjes Iuliu, pe care decembrie ʼ89 l-a găsit pe post de prim-vicepreședinte al Consiliului Popular al Județului Harghita, Gheorghe Atanasiu, Vasile Mihai (și alții al căror nume îmi scapă).

Alexandru Cornescu a îndeplinit – după debarcarea lui Radu Vasiliu – funcția de șef al Televiziunii până Ia sfârșitul anilor ʼ60.

Am prezentat această lungă listă pentru a dovedi că, într-o perioadă foarte scurtă, s-au schimbat extrem de mulți conducători, atât la vârful întregii instituții, cât și la Televiziune, capriciile Cuplului prezidențial manifestându-se și pe acest plan. De fapt, s-a urmărit să se bage spaima în cei numiți, astfel încât să aplice – fără murmur – „prețioasele indicații”.

Faptul că ultimul care a făcut „puntea” ante și postdecembristă, Constantin Petre, a rezistat șase ani (26 martie 1984 – 31 martie 1990) nu poate fi (și nici nu consider că este necesar și posibil) explicat aici pe larg. Nu cred că menținerea lui în fruntea instituției a fost determinată de „gradul de docilitate” pe care i l-au reproșat unii, inclusiv o delegație care s-a prezentat în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 la grupul revoluționarilor aflat la etajul XI pentru a cere destituirea „tovarășului Petre”. (Potrivit celor scrise în „Puterea”, nr. 9 din 22 noiembrie 1991, din „delegație” au făcut parte, printre alții, Lucia Hossu-Longin, Olimpia Arghir, Dan Necșulea).

În anii 1986-1989, am fost martor la multe scene când Constantin Petre a protestat în legătură cu o serie de măsuri absurde ale dictaturii bicefale, am văzut cum i-a apărat pe mulți oameni (inclusiv pe unii dintre cei care au cerut să fie destituit în 22 decembrie 1989). Emit aici o ipoteză care, desigur, ar merita să fie verificată. Constantin Petre – prin comportamentul său de om corect, cu o manieră de manifestare de tipul țăranului român, harnic și serios, prin modestia lui funciară – știa să gestioneze situațiile conflictuale. Or, această calitate devenise extrem de importantă pentru „tovarășa” și „tovarășul”, în condițiile specifice din partea a doua a anilor ʼ80. În context, se impune să reamintesc, oricât de surprinzător ar putea să apară astăzi, în 2024, că un evident rol de amortizor în scandalurile declanșate de nemulțumirile Cuplului prezidențial a fost… Secția de presă a CC al PCR. Îndeosebi în perioada în care această a fost condusă de Constantin Mitea, amintitele scandaluri nu s-au finalizat, de regulă, cu sancțiuni, iar când nu mai puteau fi evitate, se alegea varianta cea mai favorabilă pentru obiectul nemulțumirilor lui Nicolae și Elenei Ceaușescu.

Nu dispun de suficiente informații pentru schițarea unei „istorii” a respectivei Secții, dar, din câte cunosc, pot – chiar în limitele permise de dimensiunile acestui serial – să depun câteva mărturii (cred) nu lipsite de interes. Dintre foștii colegi de la RTV care au lucrat în Secția de presă, amintesc doar doi. Unul a fost Constantin Vișan, redactor la Direcția culturală, specializat în emisiuni consacrate artelor plastice. Făcea parte din grupul de prieteni alcătuit din Dionisie Șincan, Corneliu Leu și Dinu Săraru (fost, el însuși, activist în Aparatul CC al PCR). Costică Vișan a refuzat, de câteva ori, să fie părtaș la sancționarea unor slujbași ai RTV și, în cele din urmă, a solicitat și i s-a aprobat demisia din calitatea de activist de partid. I-a urmat, în sectorul de radio-televiziune al Secției de presă a CC al PCR, fostul meu coleg de la Actualități, Francisc Podoabă. Trebuie să spun pe șleau, fără niciun fel de reținere, că am asistat la nenumărate ședințe unde săreau scântei și se cereau cele mai aspre măsuri pentru cei acuzați de realizarea unor emisiuni care nu plăcuseră Ceaușeștilor. Feri Podoabă, cu spiritul Iui de ardelean încăpățânat, „oblu”, a făcut mai totdeauna notă discordantă cu indicațiile primite și i-a apărat, atât cât a putut, pe colegii încriminați. Zeci și zeci de lucrători de la RTV, unii în „funcțiune” și astăzi, în 2024, trebuie să-i fie recunoscători lui Feri Podoabă pentru faptul că, în perioada antedecembristă, n-au fost sancționați, inclusiv cu concedierea.

Firește, „campionul” apărării gazetarilor încriminați, nu numai de la RTV, a fost – din nou – Constantin Mitea, care a căutat să „îndulcească” mai multe decizii arbitrare. Din păcate, n-a reușit totdeauna. Bunăoară, am mai fost confruntați cu o situație foarte neplăcută. Din dispozițiile Elenei Ceaușescu s-au anulat pentru anul 1989 toate abonamentele Redacției la presa străină. Astfel, Secția de documentare a Redacției de actualități, creată de Eugen Preda, după cele mai avansate standarde occidentale, era văduvită de una dintre principalele surse de informații.

În ceea ce mă privește, dispuneam de știrile publicate de Agerpres în Buletine speciale, dar mai ales de cele furnizate în cele două runde, pe zi, ale schimburilor de actualități filmate. Dar aveam nevoie de o informare mai largă, în special din zona interpretării evenimentelor, deziderat care nu putea fi împlinit fără accesul la presa tipărită din străinătate. De aceea, aproape că nu exista zi din anul 1989 în care să nu fi făcut un tur la cele câteva locuri din București, unde, cu intermitențe, se vindea presă străină, pe strada Doamnei, în fața Sălii Palatului, pe Magheru, lângă cinematograful „Patria”, în Gara de Nord și pe Calea Dorobanților într-un loc comun cu un magazin filatelic. Recunosc, am dat uneori șpagă pentru a mi se păstra ziarele pe care doream să le citesc. Când situația s-a agravat, l-am rugat pe colegul meu Iosif Lazăr să-mi faciliteze abonarea la câteva publicații străine. Am fost cu el la Direcția Generală a Poștei, lângă Telefoane și am făcut abonamentele cu pricina. Știam că interesul meu față de presa străină nu putea să treacă neobservat „organelor”, dar – făcând-o pe față – le derutam, cred. Nu puteau pretinde că am comis ilegalități. Este posibil să fi „beneficiat” și de complicități necunoscute mie.